de N. Steinhardt
Niciodată nu am crezut că prezentarea unei cărţi este un lucru uşor. Poţi determina persoanele care intră în contact cu această prezentare să se apropie sau, dimpotrivă, să se îndepărteze de cartea respectivă. Cu alte cuvinte, autorul poate fi nedreptăţit de către persoana ce face prezentarea şi care (e cazul meu) nu are nici măcar pregătirea necesară. Şi nu mă refer la reaua-credinţă a prezentatorului ci la neştiinţa, la nepriceperea lui.
Pe mine „Jurnalul fericirii” al lui Nicu-Aureliu Steinhardt m-a copleşit. Voi încerca să mă ridic la o înălţime rezonabilă pentru a putea vorbi despre acest jurnal.
Când Miguel de Unamuno a spus: „să crezi în Dumnezeu înseamnă să îţi doreşti ca el să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista”, cred că la oameni asemeni lui N. Steinhardt s-a gândit. Acest „ovrei care a iubit pe Domnul Hristos şi neamul românesc” (cum se autodefineşte într-o scrisoare adresată lui Virgil Ierunca în octombrie 1979) s-a născut la Bucureşti în 1912, ca fiu al lui Oscar Steinhardt, fost coleg la Politehnica din Zurich cu Einstein şi membru al Ordinului „Coroana României” în rang de cavaler. Pe linie maternă se înrudea cu Sigmund Freud pe care, în copilărie, l-a vizitat la Viena. A fost coleg de şcoală cu Alexandru Paleologu, Mircea Eliade şi Constantin Noica, pentru acesta din urmă având o prietenie şi un respect deosebit. (N. Steinhardt va mărturisi că Noica „a jucat un rol capital în viaţa mea: pot spune că, în afara părinţilor mei, nimeni nu mi-a influenţat soarta mai hotărâtor, schimbându-mi-o din temelii.”) De altfel, în 4 ianuarie 1960 este arestat în procesul „mistico-legionar” Constantin Noica - Dinu Pillat şi este condamnat la 12 ani muncă silnică deoarece refuză calitatea de martor al acuzării. În august 1964 este eliberat (în ultimul val). La cererea sa, în închisoare este botezat creştin ortodox de către ieromonahul Mina Dobzeu. Urmărit mereu de Securitate, (îi confiscă „Jurnalul” pe care îl redobândeşte, ulterior, prin intermediul Uniunii Scriitorilor) reuşeşte totuşi să publice cărţi, în special cronici, critică, eseuri şi traduceri. Ţine chiar legătura cu nume sonore ale diasporei româneşti: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca. La îndemnul prietenului Constantin Noica, ultima parte a vieţii o petrece la Mânăstirea Rohia unde în martie 1989 decedează şi este înmormântat.
„Jurnalul fericirii” este un memorial care nu urmează o cronologie a faptelor. Întâmplările sunt prezentate asociativ, ca aduceri-aminte care curg unele din altele şi aşezate în pagină pe măsură ce acestea îl copleşesc pe autor. Avem de-a face cu „un spaţiu proustian descompus de timp” cum va afirma la sfârşitul cărţii, autorul. „Am urmărit prin acest jurnal să-mi clarific mie un proces sufletesc complex” avea să scrie N. Steinhardt în declaraţia dată în faţa organelor de securitate la 14 decembrie 1972, cu ocazia confiscării manuscrisului.
Autorul nutreşte o dragoste aparte pentru poporul român pe care-l consideră înzestrat cu „o putere transfiguratorie ce-i permite să preschimbe întregul univers şi să pătrundă în cosmosul liturgic.” De altfel, la Jilava l-a cunoscut pe Anatolie Hagi-Beca, „macedonean şi legionar” spune Steinhardt (în timp ce, referindu-se la sine, îşi spune „evreu botezat şi naţionalist român”) care era îndrăgostit asemeni lui de ceea ce numeşte „fenomenul românesc”, altfel spus de „ poporul român, de peisajul, de cerul, obiceiurile, interioarele, câmpurile, munţii, ceapa, ţuica, ospitalitatea, echilibrul din spaţiul nostru.”
Steinhardt vorbeşte despre studiul lui Mircea Eliade asupra Mioriţei afirmând că a găsit aici o desluşire clară a motivelor pentru care a intuit la poporul român un fond creştin irecuzabil „datorită căruia până şi defectele Românilor par scăldate de o lumină atenuantă” şi consideră că, asemeni creştinismului, românismul poate anula urmările aparent iremediabile ale unei tragedii (la fel cum spânzurarea de lemnul crucii ajunge a fi biruinţă asupra morţii).
De altfel, când e vorba de recunoaşterea valorilor acestei ţări, Steinhardt depăşeşte cu uşurinţă orientările politice. Astfel, despre asasinarea lui Nicolae Ioga afirmă că nu există scuză pentru ceea ce s-a petrecut în pădurea de la Stâlpnicul. Şi continuă: „Lui Iorga i se aplică întocmai vorbele lui Bossuet despre abatele Rance: c’est un home contre lequel on ne saurait avoir raison. E atât de mare încât nu poţi avea dreptate împotriva lui.”
Steinhardt a crezut în valorile acestei ţări şi nu s-a sfiit să declare acest lucru chiar în faţa completului de judecată când, la ultimul cuvânt, s-a ridicat şi a rostit cu fermitate: „Pentru mine este o onoare să fac parte din acest lot.” Dând dovadă de modestie, autorul nu aminteşte acest lucru în jurnal însă o va face, ulterior, doamna Simina Mezincescu, adăugând: „nu pot să uit admiraţia pe care mi-a stârnit-o în momentul acela.”
Oscar Steinhardt, tatăl autorului, este o persoană care ocupă o bună parte din gândurile acestuia. În fapt,momentele de cumpănă le-a depăşit urmând sfaturile părintelui. Chemat să fie martor al acuzării, tatăl i-a atras atenţia că dacă va refuza, va avea, probabil, zile grele dar nopţile va dormi bine, ori, dacă va da curs cererii comuniştilor va avea zile destul de bune dar nopţile îi vor fi chinuitoare. Iar când a fost arestat, acesta i-a amintit: „Nu te întrista. Pleci dintr-o închisoare largă în una mai strâmtă, iar la ieşire nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o închisoare mai strâmtă într-una mai largă.”
Nu doar că nu a trădat şi şi-a asumat, astfel, destinul, dar N. Steinhardt a încercat – pe cât i-a fost posibil – să facă bine chiar şi în condiţiile grele din închisoare: împreună pe banca acuzaţilor, i-a şoptit lui Constantin Noica (acesta se simţea vinovat de arestarea celor care făceau parte din lot), asigurându-l că toţi ceilalţi sunt bine şi nimeni nu e supărat pe el, dimpotrivă. Zâmbetul apărut pe faţa lui C. Noica a fost o recompensă imensă: „numai când facem binele dobândim ceea ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea.” Şi continuă: „Nu ştiu că-i aşa. Cred că-i aşa şi constat – experimental – că aşa este.”
Credinţa şi curajul, (această „făptuire în prezent” reproşată uneori – ce-i drept, prieteneşte – de C. Noica) sunt cele care-l fac să depăşească greutăţile vieţii din închisoare. Alcătuieşte un „cod de comportament în anchetă” în care esenţial era că „adevărul nu se cuvine a fi rostit oricând şi oriunde. Nu are valoare absolută.” Şi avea să respecte acest cod autoimpus şi după ce iese din închisoare, cu ocazia declaraţiilor date în faţa securităţii.
Prezentând viaţa dintre zidurile închisorii, N. Steinhardt nu se preocupă prea mult de îngrozitoarele suferinţe fizice la care au fost, cu toţii, supuşi ci pune accent pe redarea rezistenţei spirituale a intelectualilor. În închisoare se predau cursuri de sanscrită şi de istoria artei, de filozofia dreptului şi de istoria culturii. Se predau, de asemenea, limbi străine, se învaţă poezii.
De altfel, oferindu-i ocazia de a-şi plăti greşelile trecutului, închisoarea constituie pentru Steinhardt o etapă care l-a ajutat să se regăsească, să înţeleagă cine este: „Am intrat în închisoare orb (...) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.”
Vorbind despre această operă, Virgil Ierunca afirmă: „Închisoarea a constituit pentru N. Steinhardt academie şi altar. Să ne mai mirăm că mărturia lui se cheamă Jurnalul fericirii?”
O carte care te face mai bun. Te ajută să distingi ceea ce contează cu adevărat în viaţă ... să detaşezi adevăratele valori – cele spirituale – de „materialul” care ne copleşeşte prea mult în acest prezent...
Mă urmăresc cuvintele autorului: „albastru nu e o culoare, e şi el o linişte”... şi imaginea cu petecul de cer abia zărit printre stinghiile de lemn care acopereau geamul celulei mă copleşete...
Cât de puţină linişte i-a fost dată!
*
Pentru cei care sunt interesaţi, fac aici un link. E un material interesant.
miercuri, 28 ianuarie 2009
vineri, 23 ianuarie 2009
Torturaţi-l pe artist
de Joey Goebel
Mai întâi, o mică paranteză. Zilele acestea, timpul pe care îmi permit să-l dedic lecturii îl petrec împreună cu "Jurnalul fericirii" al lui N. Steinhardt. Voi prezenta cartea, imediat ce voi termina-o de parcurs.
"Torturaţi-l pe artist" e o carte citită de mine anul trecut; iar prezentarea de mai jos atunci am scris-o. Am dat peste ea, întâmplător...
Aşadar...
„Torturaţi-l pe artist” - roman de Joey Goebel
Văzând-o pe raftul librăriei, la carte m-a atras titlul. Apărută în editura Humanitas (fiction) - colecţia „Raftul Denisei”, această carte este recomandată ca fiind o poveste „surprinzătoare, amuzantă şi provocatoare” iar autorul ei, ca fiind „copilul minune al literaturii americane contemporane”, deci un tânăr scriitor american al momentului, care a reuşit să atragă atenţia şi să se impună în literatura americană contemporană prin originalitatea sa.
Din start mi-a părut o carte uşor de citit care pune, totuşi, o problemă importantă: arta se naşte din suferinţa artistului, din zbaterile lui care îl îndepărtează de oameni, situându-l undeva, între om şi Dumnezeu... între cer şi pământ...
Inedită este şi modalitatea de a prezenta personajele: cititorul face cunoştinţă cu personajul prezentându-i-se acestuia formaţia, emisiunea TV şi filmul preferate de personaj... iar cititorul va înţelege cu cine are de-a face (evident, condiţionat de cunoaşterea acestor formaţii, emisiuni sau filme!).
Pornind de la o realitate tristă, prezentă nu doar în America ci în toate ţările civilizate, anume că publicul este dispus să accepte orice i se transmite prin producţia de masă, că divertismentul promovat de sex-simboluri a făcut ca adevărata artă să aibă de suferit, un mogul media american (pe numele său Foster Lipowitz) construieşte Academia Noua Renaştere încercând ca divertismentul să favorizeze arta iar nu afacerile şi dacă nu să aducă arta înapoi „cu orice preţ”, cel puţin să întărească partea artistică a divertismentului.
Ineditul constă în metoda pe care acest bătrân suferind o foloseşte pentru a-şi realiza dorinţa: torturarea artistului.
Considerând că, în ziua de astăzi, succesul obţinut de artişti face ca aceştia să se bucure de faimă şi bogăţii şi să-şi piardă impulsul creator, că singurul chin prin care mai trec aceştia este unul autoindus (cu referire aici, la alcoolism, droguri, adulter), Lipowitz consideră că nu există suferinţă autentică în rândul artiştilor de azi şi-şi propune recompensarea artistului nu cu bani, faimă sau sex ci cu... privaţiuni. Foster Lipowitz îşi justifică acţiunea arătând că adevăraţii artişti se lăsau pradă suferinţei fără ajutorul „experimentelor”, exemplificând cu Dostoievski, Zola, Rilke, Kafka, van Gogh sau Beethoven. Şi alege o persoană „destinată” unei existenţe de artist torturat, asigurându-i acea „durere constructivă” de care acesta ar avea nevoie pentru a se afla în dispoziţie creatoare.
La început, subiectul dezbătut mi s-a părut uşor exagerat şi povestea uşor previzibilă. A fost chiar, un moment, când doar din loialitate faţă de principiul meu de a termina orice carte începută, am rezistat tentaţiei de a nu o abandona...
Dar pe măsură ce mă adânceam în subiect, realizam că această carte este cel puţin surprinzătoare. O încercare de a răsturna imagini, înlocuind clasicul „ceea ce nu te omoară te face mai puternic” cu ineditul „ceea ce nu te omoară te face să-ţi doreşti să mori” dar şi o revenire la principiul machiavelic al scopului care ajunge să scuze prea mult. Totul este posibil în această poveste.
Artistul este Vincent Spinetti iar Harlan este impresarul său... sau torţionarul... sau prietenul... Harlan avea să afirme: „Am găsit un băiat care ne dădea speranţă. I-am legat picioarele şi mâinile cu bucăţi de funii blonde şi brunete. L-am torturat pe artist. L-am torturat bine. Şi i-am vândut suferinţa la Hollywood.”
„Trec zilele fără să rostesc nici un singur cuvânt. Tot ce fac este să gândesc, şi gândurile mă dor. Oare ea ce face? Cu cine este? A avut o zi bună? Şed în colţ, lângă lampă, şi citesc, şi scriu. Singura mea mângâiere este faptul că ştiu că lumea din care m-am extras pe mine este condamnată din pricină că se prosteşte pe zi ce trece, pierzându-şi valorile, transformându-se treptat într-o mare orgie în care singurele cuvinte sunt gemetele orgasmice. (...) În acea seară m-am gândit şi la acea a doua lume, unde este posibilă fericirea, unde iubirea poate exista cu o soţie şi un copil şi cu vacanţe de vară. Apoi m-am gândit la locul acesta pe care l-am ales eu, unde singurul aşa-zis copil pe care-l voi avea vreodată este cartea pe care am scris-o, şi în acea noapte am hotărât că vreau să mai am unul.”
Începută sub semne de întrebare, această carte mi-a devenit prietenă. Se „mulează” foarte bine pe sufletul meu... iar pentru cei sensibili va fi un motiv de vărsat o lacrimă, spre final.
Mai întâi, o mică paranteză. Zilele acestea, timpul pe care îmi permit să-l dedic lecturii îl petrec împreună cu "Jurnalul fericirii" al lui N. Steinhardt. Voi prezenta cartea, imediat ce voi termina-o de parcurs.
"Torturaţi-l pe artist" e o carte citită de mine anul trecut; iar prezentarea de mai jos atunci am scris-o. Am dat peste ea, întâmplător...
Aşadar...
„Torturaţi-l pe artist” - roman de Joey Goebel
Văzând-o pe raftul librăriei, la carte m-a atras titlul. Apărută în editura Humanitas (fiction) - colecţia „Raftul Denisei”, această carte este recomandată ca fiind o poveste „surprinzătoare, amuzantă şi provocatoare” iar autorul ei, ca fiind „copilul minune al literaturii americane contemporane”, deci un tânăr scriitor american al momentului, care a reuşit să atragă atenţia şi să se impună în literatura americană contemporană prin originalitatea sa.
Din start mi-a părut o carte uşor de citit care pune, totuşi, o problemă importantă: arta se naşte din suferinţa artistului, din zbaterile lui care îl îndepărtează de oameni, situându-l undeva, între om şi Dumnezeu... între cer şi pământ...
Inedită este şi modalitatea de a prezenta personajele: cititorul face cunoştinţă cu personajul prezentându-i-se acestuia formaţia, emisiunea TV şi filmul preferate de personaj... iar cititorul va înţelege cu cine are de-a face (evident, condiţionat de cunoaşterea acestor formaţii, emisiuni sau filme!).
Pornind de la o realitate tristă, prezentă nu doar în America ci în toate ţările civilizate, anume că publicul este dispus să accepte orice i se transmite prin producţia de masă, că divertismentul promovat de sex-simboluri a făcut ca adevărata artă să aibă de suferit, un mogul media american (pe numele său Foster Lipowitz) construieşte Academia Noua Renaştere încercând ca divertismentul să favorizeze arta iar nu afacerile şi dacă nu să aducă arta înapoi „cu orice preţ”, cel puţin să întărească partea artistică a divertismentului.
Ineditul constă în metoda pe care acest bătrân suferind o foloseşte pentru a-şi realiza dorinţa: torturarea artistului.
Considerând că, în ziua de astăzi, succesul obţinut de artişti face ca aceştia să se bucure de faimă şi bogăţii şi să-şi piardă impulsul creator, că singurul chin prin care mai trec aceştia este unul autoindus (cu referire aici, la alcoolism, droguri, adulter), Lipowitz consideră că nu există suferinţă autentică în rândul artiştilor de azi şi-şi propune recompensarea artistului nu cu bani, faimă sau sex ci cu... privaţiuni. Foster Lipowitz îşi justifică acţiunea arătând că adevăraţii artişti se lăsau pradă suferinţei fără ajutorul „experimentelor”, exemplificând cu Dostoievski, Zola, Rilke, Kafka, van Gogh sau Beethoven. Şi alege o persoană „destinată” unei existenţe de artist torturat, asigurându-i acea „durere constructivă” de care acesta ar avea nevoie pentru a se afla în dispoziţie creatoare.
La început, subiectul dezbătut mi s-a părut uşor exagerat şi povestea uşor previzibilă. A fost chiar, un moment, când doar din loialitate faţă de principiul meu de a termina orice carte începută, am rezistat tentaţiei de a nu o abandona...
Dar pe măsură ce mă adânceam în subiect, realizam că această carte este cel puţin surprinzătoare. O încercare de a răsturna imagini, înlocuind clasicul „ceea ce nu te omoară te face mai puternic” cu ineditul „ceea ce nu te omoară te face să-ţi doreşti să mori” dar şi o revenire la principiul machiavelic al scopului care ajunge să scuze prea mult. Totul este posibil în această poveste.
Artistul este Vincent Spinetti iar Harlan este impresarul său... sau torţionarul... sau prietenul... Harlan avea să afirme: „Am găsit un băiat care ne dădea speranţă. I-am legat picioarele şi mâinile cu bucăţi de funii blonde şi brunete. L-am torturat pe artist. L-am torturat bine. Şi i-am vândut suferinţa la Hollywood.”
„Trec zilele fără să rostesc nici un singur cuvânt. Tot ce fac este să gândesc, şi gândurile mă dor. Oare ea ce face? Cu cine este? A avut o zi bună? Şed în colţ, lângă lampă, şi citesc, şi scriu. Singura mea mângâiere este faptul că ştiu că lumea din care m-am extras pe mine este condamnată din pricină că se prosteşte pe zi ce trece, pierzându-şi valorile, transformându-se treptat într-o mare orgie în care singurele cuvinte sunt gemetele orgasmice. (...) În acea seară m-am gândit şi la acea a doua lume, unde este posibilă fericirea, unde iubirea poate exista cu o soţie şi un copil şi cu vacanţe de vară. Apoi m-am gândit la locul acesta pe care l-am ales eu, unde singurul aşa-zis copil pe care-l voi avea vreodată este cartea pe care am scris-o, şi în acea noapte am hotărât că vreau să mai am unul.”
Începută sub semne de întrebare, această carte mi-a devenit prietenă. Se „mulează” foarte bine pe sufletul meu... iar pentru cei sensibili va fi un motiv de vărsat o lacrimă, spre final.
duminică, 18 ianuarie 2009
Încă o stea...
"Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,
De-am mai trăit!
Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu
Că am murit!"
(Doina - de Grigore Vieru)
Dumnezeu să-l călăuzească printre stele!
De-am mai trăit!
Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu
Că am murit!"
(Doina - de Grigore Vieru)
Dumnezeu să-l călăuzească printre stele!
sâmbătă, 17 ianuarie 2009
„Errata. O autobiografie”
de George Steiner
Intrasem în Cărtureşti după Irvin Stone. Nu l-am găsit şi, cum nu-mi place să ies cu mâna goală dintr-o librărie, m-am pierdut printre rafturi...
I-am citit referinţele şi am acceptat provocarea.
Cartea este, deseori, destul de „tehnică” şi „îmbibată” de termeni care depăşesc cultura mea generală de aceea nu m-am simţit tocmai „acasă” pe unele pagini. Evident, sunt singura vinovată...
Aşadar...
Scriitor şi lingvist franco-anglo-american, George Steiner s-a născut în 1929 la Paris. Este cunoscut ca eseist, critic literar şi filozof, în eseuri abordând subiecte din domeniile teoriei lingvistice, teoriei pedagogice, filozofiei pedagogice şi politice.
În paginile cărţii, scriitorul ni se dezvăluie rememorându-şi viaţa, iar această introspecţie autobiografică este susţinută de o serie de reflecţii asupra educaţiei, artei şi religiei. Adept al clasicului, educat în spiritul venerării şi idolatrizării „titanilor” gândirii, muzicii, literaturii şi artelor (caracteristic iudaismului emancipat central-european, cum declară singur) se întreabă dacă situaţia noastră actuală culturală, intelectuală nu corespunde cumva unui post-scriptum, unui epilog mai mult sau mai puţin confuz: „Mi-a trebuit mult timp să înţeleg că efemerul, fragmentarul, ridicolul şi autoironia sunt modelele-cheie ale modernităţii; că interacţiunile dintre cultura înaltă de clasă şi cea populară, manifestată cu precădere prin intermediul filmului şi al televiziunii au înlocuit în mare măsură monumentalul panteon.”
Făcând parte din diaspora evreiască, autorul se referă la întregul agregat al suferinţei acestora, începând cu plasări pe poziţii de inferioritate şi culminând cu masacrele medievale din Renania, urmărirea rebelilor de către Inchiziţie, progromurile din Est şi, în fine, Holocaustul: „Fiecare tată evreu este, într-un moment sau altul al vieţii sale de om şi de părinte,un fel de Avraam faţă de fiul său, Isaac, în acea nedescrisă călătorie de trei zile spre muntele din ţinutul Moria. Capitolul 22 al Genezei se află în inima măcinată a întregului iudaism.”
O importantă parte a cărţii este alocată problemei multilingvismului.
Aminteşte legenda Turnului Babel din Tora când Turnul este distrus şi omul nu mai este în acord ontologic cu faptele din lume. Cuvântul şi obiectul, gândul şi exprimarea lui articulată, simţirea şi comunicarea nu se mai întrepătrund organic. „Niciodată nu putem spune tot ceea ce vrem să spunem, niciodată nu putem purifica descrierea ori analiza verbală de o posibilă penumbră de ambiguitate, de valori şi conotaţii încă incomplet lămurite sau confidenţiale, în fond inexprimabile.” Acuză aşa-numitele doctrine progresiste de creştere a copilului şi de psihologie a acestuia, care se manifestă în special în Statele Unite şi care susţin că multilingvismul precoce va genera confuzie în psihicul încă necopt al minorului. Steiner, în copilăria căruia „limbile se intersectau în zbor prin casă”, consideră că această teorie „este o idioţenie”şi dacă este aplicată „sărăceşte şi asupreşte spiritul uman”. Adept al zicalei „tradurre e’tradire” şi convins că fiecare limbă exprimă în cuvinte o structură de valori, sensuri şi supoziţii cu care nicio altă limbă „nu-şi poate încerca puterile”, afirmă că, în fapt, la Babel n-a fost vorba de un blestem; din contră: darul nenumăratelor limbi este o binecuvântare. „Moartea unei limbi, chiar dacă este vorbită în şoaptă doar de o mână de oameni de pe o parcelă a unui teritoriu condamnat, înseamnă moartea unei lumi.”
Vorbind despre cuvântul ajuns literatură, Steiner este convins că Shakespeare a dat dovadă de cea mai mare capacitate de a exprima în cuvinte esenţa lumii şi afirmă că limba engleză a devenit universală datorită lui. Cu toate acestea, îşi păstrează convingerea că „inteligenţa poetică şi puterea de organizare a lui Dante rămân inegalabile.”
Muzica joacă un rol important în viaţa autorului care afirmă că aceasta este alfa şi omega existenţei însăşi. George Steiner consideră cântecul cea mai carnală şi spirituală dintre toate realităţile, el activând diafragma şi sufletul, în acelaşi timp. Organic, cântul ne plasează mai aproape de lumea animală decât orice alt gen de manifestare umană. „Muzica se înţelege de la sine la fel ca dragostea şi moartea.”
Citind, am fost plăcut surprinsă când am găsit menţionat numele marelui nostru sculptor, Constantin Brâncuşi.
Astfel, vorbind despre oraşul Gerona din Catalonia, autorul afirmă că acesta e plin de bogăţii şi enumeră, printre acestea, basilica fortificată Seu, care adăposteşte sepulcrul contesei Ermessenda, sculptura fiind realizată de Guillem Morrel. „Aceasta reprezintă una dintre puţin cunoscutele culmi absolute ale artei gotice, ale tuturor artelor simple şi pure. Făcută din alabastru, faţa statuii de pe mormânt este un simbol al somnului însuşi, al adevăratei şi bine-venitei odihne, în spatele pleoapelor ei închise şi al buzelor întredeschise, sculptorul ascunzând un început de surâs. Dar cuvântul ‘surâs’ poate că nu este bine ales. Însăşi roca cioplită emană un secret al luminii, al reticentului adio spus la despărţire. Economia de linii şi antinomia abstractizărilor voluptuoase, chiar senzuale nu vor mai fi obţinute vreodată până la Brâncuşi.”
Sigur, problemele tratate sau doar amintite de autor pe parcursul cărţii sunt multiple şi complexe. De aceea spuneam, la început, că m-am simţit provocată. Mă văd, însă, nevoită să închei această prezentare care, lungită prea mult, ar putea să reducă interesul celor ce se apleacă asupra ei.
Pentru că suntem în plin postmodernism, doresc să adaug opinia acestui erudit de o impresionantă cuprindere interdisciplinară cu privire la acest curent în cadrul căruia se manifestă cultura actuală: „Oricât de influente ar fi, deconstructivismul şi postmodernismul nu reprezintă decât nişte simptome, nişte bule licăritoare de la suprafaţa unei mutaţii mult mai profunde.”
Personal, mă bucur că am acceptat provocarea.
Intrasem în Cărtureşti după Irvin Stone. Nu l-am găsit şi, cum nu-mi place să ies cu mâna goală dintr-o librărie, m-am pierdut printre rafturi...
I-am citit referinţele şi am acceptat provocarea.
Cartea este, deseori, destul de „tehnică” şi „îmbibată” de termeni care depăşesc cultura mea generală de aceea nu m-am simţit tocmai „acasă” pe unele pagini. Evident, sunt singura vinovată...
Aşadar...
Scriitor şi lingvist franco-anglo-american, George Steiner s-a născut în 1929 la Paris. Este cunoscut ca eseist, critic literar şi filozof, în eseuri abordând subiecte din domeniile teoriei lingvistice, teoriei pedagogice, filozofiei pedagogice şi politice.
În paginile cărţii, scriitorul ni se dezvăluie rememorându-şi viaţa, iar această introspecţie autobiografică este susţinută de o serie de reflecţii asupra educaţiei, artei şi religiei. Adept al clasicului, educat în spiritul venerării şi idolatrizării „titanilor” gândirii, muzicii, literaturii şi artelor (caracteristic iudaismului emancipat central-european, cum declară singur) se întreabă dacă situaţia noastră actuală culturală, intelectuală nu corespunde cumva unui post-scriptum, unui epilog mai mult sau mai puţin confuz: „Mi-a trebuit mult timp să înţeleg că efemerul, fragmentarul, ridicolul şi autoironia sunt modelele-cheie ale modernităţii; că interacţiunile dintre cultura înaltă de clasă şi cea populară, manifestată cu precădere prin intermediul filmului şi al televiziunii au înlocuit în mare măsură monumentalul panteon.”
Făcând parte din diaspora evreiască, autorul se referă la întregul agregat al suferinţei acestora, începând cu plasări pe poziţii de inferioritate şi culminând cu masacrele medievale din Renania, urmărirea rebelilor de către Inchiziţie, progromurile din Est şi, în fine, Holocaustul: „Fiecare tată evreu este, într-un moment sau altul al vieţii sale de om şi de părinte,un fel de Avraam faţă de fiul său, Isaac, în acea nedescrisă călătorie de trei zile spre muntele din ţinutul Moria. Capitolul 22 al Genezei se află în inima măcinată a întregului iudaism.”
O importantă parte a cărţii este alocată problemei multilingvismului.
Aminteşte legenda Turnului Babel din Tora când Turnul este distrus şi omul nu mai este în acord ontologic cu faptele din lume. Cuvântul şi obiectul, gândul şi exprimarea lui articulată, simţirea şi comunicarea nu se mai întrepătrund organic. „Niciodată nu putem spune tot ceea ce vrem să spunem, niciodată nu putem purifica descrierea ori analiza verbală de o posibilă penumbră de ambiguitate, de valori şi conotaţii încă incomplet lămurite sau confidenţiale, în fond inexprimabile.” Acuză aşa-numitele doctrine progresiste de creştere a copilului şi de psihologie a acestuia, care se manifestă în special în Statele Unite şi care susţin că multilingvismul precoce va genera confuzie în psihicul încă necopt al minorului. Steiner, în copilăria căruia „limbile se intersectau în zbor prin casă”, consideră că această teorie „este o idioţenie”şi dacă este aplicată „sărăceşte şi asupreşte spiritul uman”. Adept al zicalei „tradurre e’tradire” şi convins că fiecare limbă exprimă în cuvinte o structură de valori, sensuri şi supoziţii cu care nicio altă limbă „nu-şi poate încerca puterile”, afirmă că, în fapt, la Babel n-a fost vorba de un blestem; din contră: darul nenumăratelor limbi este o binecuvântare. „Moartea unei limbi, chiar dacă este vorbită în şoaptă doar de o mână de oameni de pe o parcelă a unui teritoriu condamnat, înseamnă moartea unei lumi.”
Vorbind despre cuvântul ajuns literatură, Steiner este convins că Shakespeare a dat dovadă de cea mai mare capacitate de a exprima în cuvinte esenţa lumii şi afirmă că limba engleză a devenit universală datorită lui. Cu toate acestea, îşi păstrează convingerea că „inteligenţa poetică şi puterea de organizare a lui Dante rămân inegalabile.”
Muzica joacă un rol important în viaţa autorului care afirmă că aceasta este alfa şi omega existenţei însăşi. George Steiner consideră cântecul cea mai carnală şi spirituală dintre toate realităţile, el activând diafragma şi sufletul, în acelaşi timp. Organic, cântul ne plasează mai aproape de lumea animală decât orice alt gen de manifestare umană. „Muzica se înţelege de la sine la fel ca dragostea şi moartea.”
Citind, am fost plăcut surprinsă când am găsit menţionat numele marelui nostru sculptor, Constantin Brâncuşi.
Astfel, vorbind despre oraşul Gerona din Catalonia, autorul afirmă că acesta e plin de bogăţii şi enumeră, printre acestea, basilica fortificată Seu, care adăposteşte sepulcrul contesei Ermessenda, sculptura fiind realizată de Guillem Morrel. „Aceasta reprezintă una dintre puţin cunoscutele culmi absolute ale artei gotice, ale tuturor artelor simple şi pure. Făcută din alabastru, faţa statuii de pe mormânt este un simbol al somnului însuşi, al adevăratei şi bine-venitei odihne, în spatele pleoapelor ei închise şi al buzelor întredeschise, sculptorul ascunzând un început de surâs. Dar cuvântul ‘surâs’ poate că nu este bine ales. Însăşi roca cioplită emană un secret al luminii, al reticentului adio spus la despărţire. Economia de linii şi antinomia abstractizărilor voluptuoase, chiar senzuale nu vor mai fi obţinute vreodată până la Brâncuşi.”
Sigur, problemele tratate sau doar amintite de autor pe parcursul cărţii sunt multiple şi complexe. De aceea spuneam, la început, că m-am simţit provocată. Mă văd, însă, nevoită să închei această prezentare care, lungită prea mult, ar putea să reducă interesul celor ce se apleacă asupra ei.
Pentru că suntem în plin postmodernism, doresc să adaug opinia acestui erudit de o impresionantă cuprindere interdisciplinară cu privire la acest curent în cadrul căruia se manifestă cultura actuală: „Oricât de influente ar fi, deconstructivismul şi postmodernismul nu reprezintă decât nişte simptome, nişte bule licăritoare de la suprafaţa unei mutaţii mult mai profunde.”
Personal, mă bucur că am acceptat provocarea.
miercuri, 14 ianuarie 2009
eminesciană
„Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?” (Mortua est!)
La aniversare, o aducere-aminte despre cel ce nu credea să-nveţe „a muri vrodată”.
În una din variantele poemului „Luceafărul”, Zmeul era cel care, trăind după alte coordonate, nu-şi putea potrivi zbaterile cu simţămintele muritorilor de rând. Iar ultima strofă a poemului, în care acesta îşi trimitea – din înălţimea sa nemuritoare – dispreţul către cei doi îndrăgostiţi, suna aşa:
„Fiţi fericiţi, le spuse Zmeu’-ncet,
Atât de fericiţi cât viaţa toată
Un chin s-aveţi: a nu muri deodată.”
Ultima strofă din forma finală a poemului, este bine-cunoscută:
„Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”
*
Şi o atât de frumoasă strofă care ne aminteşte, tuturor, că suntem deşertăciune:
„Din aghiazima din lacul ce te-nchină nemurirei,
E o picătură-n vinul poeziei şi-a gândirei,
Dar o picătură numai. Decât altele, ce mor,
Ele ţin mai mult. Umane, vor pieri şi ele toate.
În zădar le scrii în piatră şi le crezi eternitate,
Căci eternă-i numai moartea, ce-i viaţă-i trecător.”
(„Memento mori” – Panorama deşertăciunilor)
La aniversare, o aducere-aminte despre cel ce nu credea să-nveţe „a muri vrodată”.
În una din variantele poemului „Luceafărul”, Zmeul era cel care, trăind după alte coordonate, nu-şi putea potrivi zbaterile cu simţămintele muritorilor de rând. Iar ultima strofă a poemului, în care acesta îşi trimitea – din înălţimea sa nemuritoare – dispreţul către cei doi îndrăgostiţi, suna aşa:
„Fiţi fericiţi, le spuse Zmeu’-ncet,
Atât de fericiţi cât viaţa toată
Un chin s-aveţi: a nu muri deodată.”
Ultima strofă din forma finală a poemului, este bine-cunoscută:
„Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”
*
Şi o atât de frumoasă strofă care ne aminteşte, tuturor, că suntem deşertăciune:
„Din aghiazima din lacul ce te-nchină nemurirei,
E o picătură-n vinul poeziei şi-a gândirei,
Dar o picătură numai. Decât altele, ce mor,
Ele ţin mai mult. Umane, vor pieri şi ele toate.
În zădar le scrii în piatră şi le crezi eternitate,
Căci eternă-i numai moartea, ce-i viaţă-i trecător.”
(„Memento mori” – Panorama deşertăciunilor)
vineri, 9 ianuarie 2009
Despre îngeri
de Andrei Pleşu
Cartea mi-a adus-o Moş Crăciun. Ştie Moşul că iubesc aceste suflete neîntrupate care-mi colorează viaţa şi de a căror existenţă nu mă îndoiesc.
Apărută la Editura Humanitas, Bucureşti 2007 (reeditare), cartea este dedicată de Andrei Pleşu prietenului său Horia Bernea, „unul din cei foarte puţini cu care puteam sta de vorbă despre îngeri”.
Profesor universitar de filozofie a religiilor, autorul vorbeşte despre acele existenţe care umplu spaţiul dintre om şi Dumnezeu, transformându-l într-un spaţiu al comunicării.
„Evident, a vorbi, azi, despre îngeri e o extravaganţă, o încercare de a reînvia legende” spune Andrei Pleşu, dar reuşeşte să facă din îngeri un subiect interesant pentru cititorul de azi care nu e doar sceptic, dar, de cele mai multe, ori îi lipsesc cunoştinţele în acest domeniu, fiind incult teologic.
Cartea este „un antidot la incultură”.
Lumea imaginală (cea a imaginilor, deci, iar nu cea imaginară) există ca urmare a unei relaţii: relaţia dintre ea şi cel care o caută. Dacă îi acorzi interes, ea „ţi se deschide”. Aşa cum răspunsul există dar îl realizezi doar după ce pui întrebarea.
Sigur, cartea foloseşte o întreagă bibliografie, autorul slujindu-se de argumente ale diverşilor filozofi, teologi ori angelologi, pentru că în acest domeniu „originalitatea este primejdioasă”.
Am reţinut o concluzie a lui Toma d’Aquino conform căreia a spune că îngerii nu există pentru că nu se văd, e la fel de neinteligent cu a spune că plantele nu există pentru că nu răspund la „bună ziua”. Întrucât regnul angelic are tocmai acest atribut: viaţă spirituală necorporală.
Dihotomiile, gândirea binară care înclină să definească lumea în alb-negru, nu fac decât să pălească bogăţia lumii (încremenind-o în antinomii de genul „materie-spirit”, „corp-suflet”, „bine-rău”), limitează perceperea acesteia în toate formele de manifestare. De aceea, autorul demonstrează că nu ne putem raporta doar la „aproape-departe”, că proximitatea nu este opusul departelui ci e primul pas (cel decisiv) către el. Putem privi distanţa dintre noi şi Absolut, ca o înlănţuire de proximităţi şi, în această nouă lumină, absolutul nu mai apare ca o utopie. Angelologia oferă soluţia îngerilor şi a proximităţii lui Dumnezeu, rezolvând „criza intervalului”. Pentru că îngerii au calitatea de a fi simultan aproape de om şi de Dumnezeu.
Deşi conştient că taina face parte din fiziologia divinului, autorul declară că asta nu justifică somnolenţa sufletului şi placiditatea intelectului. Are nevoie de mai mult: „Vreau să ştiu cum funcţionează energiile increate, vreau să-mi fac o idee despre sociologia cerului, despre programul şi strategiile îngerilor, despre modul cum funcţionează ritmurile şi formele spiritului cu ritmurile şi formele lumii pământeşti. Nu numai că vreau să ştiu ceva despre toate acestea, dar mi se pare că nici nu merită să ştii altceva.”
Îmi place ideea desprinsă din carte: trăim „în doi”, îngemănaţi, racordaţi la perechea noastră siderală. Nu suntem niciodată singuri... şi ar fi bine să conştientizăm acest lucru.
„E un fapt că, pentru omul modern, îngerul e rareori mai mult decât prilejul unui surâs” spune Andrei Pleşu. Iar eu nu am, nicidecum, îndreptăţirea să-l contrazic.
Doar că asta înseamnă că sunt departe de ceea ce numim „un om modern”...
Eu îi zâmbesc, deseori, îngerului meu. Tu?
fragmente în lectura autorului
Cartea mi-a adus-o Moş Crăciun. Ştie Moşul că iubesc aceste suflete neîntrupate care-mi colorează viaţa şi de a căror existenţă nu mă îndoiesc.
Apărută la Editura Humanitas, Bucureşti 2007 (reeditare), cartea este dedicată de Andrei Pleşu prietenului său Horia Bernea, „unul din cei foarte puţini cu care puteam sta de vorbă despre îngeri”.
Profesor universitar de filozofie a religiilor, autorul vorbeşte despre acele existenţe care umplu spaţiul dintre om şi Dumnezeu, transformându-l într-un spaţiu al comunicării.
„Evident, a vorbi, azi, despre îngeri e o extravaganţă, o încercare de a reînvia legende” spune Andrei Pleşu, dar reuşeşte să facă din îngeri un subiect interesant pentru cititorul de azi care nu e doar sceptic, dar, de cele mai multe, ori îi lipsesc cunoştinţele în acest domeniu, fiind incult teologic.
Cartea este „un antidot la incultură”.
Lumea imaginală (cea a imaginilor, deci, iar nu cea imaginară) există ca urmare a unei relaţii: relaţia dintre ea şi cel care o caută. Dacă îi acorzi interes, ea „ţi se deschide”. Aşa cum răspunsul există dar îl realizezi doar după ce pui întrebarea.
Sigur, cartea foloseşte o întreagă bibliografie, autorul slujindu-se de argumente ale diverşilor filozofi, teologi ori angelologi, pentru că în acest domeniu „originalitatea este primejdioasă”.
Am reţinut o concluzie a lui Toma d’Aquino conform căreia a spune că îngerii nu există pentru că nu se văd, e la fel de neinteligent cu a spune că plantele nu există pentru că nu răspund la „bună ziua”. Întrucât regnul angelic are tocmai acest atribut: viaţă spirituală necorporală.
Dihotomiile, gândirea binară care înclină să definească lumea în alb-negru, nu fac decât să pălească bogăţia lumii (încremenind-o în antinomii de genul „materie-spirit”, „corp-suflet”, „bine-rău”), limitează perceperea acesteia în toate formele de manifestare. De aceea, autorul demonstrează că nu ne putem raporta doar la „aproape-departe”, că proximitatea nu este opusul departelui ci e primul pas (cel decisiv) către el. Putem privi distanţa dintre noi şi Absolut, ca o înlănţuire de proximităţi şi, în această nouă lumină, absolutul nu mai apare ca o utopie. Angelologia oferă soluţia îngerilor şi a proximităţii lui Dumnezeu, rezolvând „criza intervalului”. Pentru că îngerii au calitatea de a fi simultan aproape de om şi de Dumnezeu.
Deşi conştient că taina face parte din fiziologia divinului, autorul declară că asta nu justifică somnolenţa sufletului şi placiditatea intelectului. Are nevoie de mai mult: „Vreau să ştiu cum funcţionează energiile increate, vreau să-mi fac o idee despre sociologia cerului, despre programul şi strategiile îngerilor, despre modul cum funcţionează ritmurile şi formele spiritului cu ritmurile şi formele lumii pământeşti. Nu numai că vreau să ştiu ceva despre toate acestea, dar mi se pare că nici nu merită să ştii altceva.”
Îmi place ideea desprinsă din carte: trăim „în doi”, îngemănaţi, racordaţi la perechea noastră siderală. Nu suntem niciodată singuri... şi ar fi bine să conştientizăm acest lucru.
„E un fapt că, pentru omul modern, îngerul e rareori mai mult decât prilejul unui surâs” spune Andrei Pleşu. Iar eu nu am, nicidecum, îndreptăţirea să-l contrazic.
Doar că asta înseamnă că sunt departe de ceea ce numim „un om modern”...
Eu îi zâmbesc, deseori, îngerului meu. Tu?
fragmente în lectura autorului
sâmbătă, 3 ianuarie 2009
Dimineaţă pierdută
de Gabriela Adameşteanu
Romanul este un caleidoscop.
Autoarea reînvie, cu o abilitate ieşită din comun, lumi trecute care îşi redefinesc personajele sub ochii noştri. Prezenţa unei fotografii vechi sau a unei piese de mobilier care fusese, cândva, martora unor întâmplări îndepărtate, face ca prezentul să se destrame şi o zi îngropată într-un trecut îndepărtat, de acum un secol, redevine prezent. Cititorul trăieşte emoţiile personajelor fiind purtat dintr-un plan în altul al realităţii, realitate pe care ajunge să o cunoască din punctele de vedere ale personajelor cărţii, putându-şi face o părere avizată, proprie, pe măsură ce cunoaşte personajele şi modul lor de a gândi ori de a se comporta.
Autoarea pare total „neimplicată” în povestea pe care a creat-o. Ea lasă personajele să ne spună întreagă această poveste, în special prin monologurile interioare ale acestora. E uimitor faptul că autoarea nu participă nicicum la trăirile personajelor. Acestea, prin monologul interior despre care vorbeam, dar şi prin dialogul dintre ele, îşi prezintă aceste sentimente fără ca autoarea să intervină cu vreo explicaţie. Chiar percepţiile greşite ale personajelor sunt lăsate ca atare, fără intervenţii care ar avea darul să atragă atenţia cititorului asupra faptului că personajul greşeşte iar realitatea este alta.
Impresionant este vocabularul, modul de a vorbi al personajelor. Gabriela Adameşteanu acordă o atenţie deosebită faptului că personajele trăiesc în epoci diferite ori că, deşi aparţin aceleiaşi epoci, au un statut social diferit şi o cultură diferenţiată. Limbajul folosit de fiecare în parte, îi permite cititorului să „plaseze” personajul, cu uşurinţă, în timpul şi spaţiul din care acesta face parte.
Personajul central este Vica Delcă, o femeie simplă care trăieşte ca pensionară în Bucureştiul anilor şaptezeci; este o mahalagioaică tipică, o persoană agramată care vorbeşte o limbă a cărei gramatică respectă o singură regulă, anume aceea de a nu avea reguli. Aceasta obişnuieşte să viziteze rude sau cunoştinţe vechi, prilej de a fi servită cu o cafeluţă, un coniac, o gustare (pe care, dacă nu o primea, şi-o lua singură, pe ascuns!). Orice primea era binevenit iar ei i se părea că i se cuveneau cu adevărat aceste „daruri”. Ca şi „renta” de cincizeci de lei pe care o primea, lunar, de la Ivona Scarlat, fata lui Muti (în fapt, madam Ioaniu).
Şi celelalte personaje sunt prezentate prin acel monolog interior, fără ca autoarea să intervină cu niciun fel de precizări sau completări.
Aflăm, astfel, despre Sophia Ioaniu, fostă Mironescu şi despre profesorul Mironescu, primul ei soţ, un filolog reputat care provenea dintr-o familie înstărită. Despre Titi Ialomiţeanu, funcţionar în minister pentru care Sophia a avut o înclinaţie trecătoare. Margo, sora Sophiei este şi ea prezentată iniţial ca elevă la Şcoala Centrală, apoi, pe măsură ce planul temporal se schimbă, ea devine madam Geblescu (în urma căsătoriei cu un personaj aventurier) apoi se reîntoarce la Titi Ialomiţeanu, iubirea sa din adolescenţă, pentru care îşi riscă libertatea (fiind chiar închisă câţiva ani) pentru că l-a ascuns în propria casă. Ivona este fiica, din primul mariaj, a Sophiei, căsătorită cu Niki Scarlat. Tudor, fiul lor, este şi el prezent în roman prin evocările făcute de personaje.
Este impresionant că toate aceste personaje sunt prezente în carte atât ca persoane tinere, pline de viaţă, care prin felul de a vorbi şi a se comporta par a crede că sunt nemuritoare, veşnice... dar sunt prezentate şi la vârsta senectuţii, neputincioase, în scaune cu rotile sau faţă în faţă cu boli cumplite, care le macină.
Apoi, acţiunea romanului revine la timpul prezent şi cititorul realizează că, în mare parte, povestea citită este ascunsă în câteva poze zimţate şi îngălbenite de timp, îndesate în sertarele vreunui gheridon care mobila o încăpere în care, în urmă cu o sută de ani, trăiau domni şi domniţe ale altei lumi...
„Gabriela Adameşteanu se distinge atât prin calitatea scriiturii, cât şi prin melancolia privirii care mătură, nu fără o anume cruzime, aproape un secol de istorie românească. Construit în cascadă, pornind de la personajul inaugural al doamnei Vica Delcă, o femeie simplă, romanul înlănţuie vocile care se îngână şi îşi răspund, amestecând vioi, dar perfect structurat epocile.” (Raphaelle Rerolle – „Tristeţea şi cruzimea Gabrielei Adameşteanu. Nimeni nu este nevinovat” în „Le Monde” la 18 noiembrie 2005)
Romanul este un caleidoscop.
Autoarea reînvie, cu o abilitate ieşită din comun, lumi trecute care îşi redefinesc personajele sub ochii noştri. Prezenţa unei fotografii vechi sau a unei piese de mobilier care fusese, cândva, martora unor întâmplări îndepărtate, face ca prezentul să se destrame şi o zi îngropată într-un trecut îndepărtat, de acum un secol, redevine prezent. Cititorul trăieşte emoţiile personajelor fiind purtat dintr-un plan în altul al realităţii, realitate pe care ajunge să o cunoască din punctele de vedere ale personajelor cărţii, putându-şi face o părere avizată, proprie, pe măsură ce cunoaşte personajele şi modul lor de a gândi ori de a se comporta.
Autoarea pare total „neimplicată” în povestea pe care a creat-o. Ea lasă personajele să ne spună întreagă această poveste, în special prin monologurile interioare ale acestora. E uimitor faptul că autoarea nu participă nicicum la trăirile personajelor. Acestea, prin monologul interior despre care vorbeam, dar şi prin dialogul dintre ele, îşi prezintă aceste sentimente fără ca autoarea să intervină cu vreo explicaţie. Chiar percepţiile greşite ale personajelor sunt lăsate ca atare, fără intervenţii care ar avea darul să atragă atenţia cititorului asupra faptului că personajul greşeşte iar realitatea este alta.
Impresionant este vocabularul, modul de a vorbi al personajelor. Gabriela Adameşteanu acordă o atenţie deosebită faptului că personajele trăiesc în epoci diferite ori că, deşi aparţin aceleiaşi epoci, au un statut social diferit şi o cultură diferenţiată. Limbajul folosit de fiecare în parte, îi permite cititorului să „plaseze” personajul, cu uşurinţă, în timpul şi spaţiul din care acesta face parte.
Personajul central este Vica Delcă, o femeie simplă care trăieşte ca pensionară în Bucureştiul anilor şaptezeci; este o mahalagioaică tipică, o persoană agramată care vorbeşte o limbă a cărei gramatică respectă o singură regulă, anume aceea de a nu avea reguli. Aceasta obişnuieşte să viziteze rude sau cunoştinţe vechi, prilej de a fi servită cu o cafeluţă, un coniac, o gustare (pe care, dacă nu o primea, şi-o lua singură, pe ascuns!). Orice primea era binevenit iar ei i se părea că i se cuveneau cu adevărat aceste „daruri”. Ca şi „renta” de cincizeci de lei pe care o primea, lunar, de la Ivona Scarlat, fata lui Muti (în fapt, madam Ioaniu).
Şi celelalte personaje sunt prezentate prin acel monolog interior, fără ca autoarea să intervină cu niciun fel de precizări sau completări.
Aflăm, astfel, despre Sophia Ioaniu, fostă Mironescu şi despre profesorul Mironescu, primul ei soţ, un filolog reputat care provenea dintr-o familie înstărită. Despre Titi Ialomiţeanu, funcţionar în minister pentru care Sophia a avut o înclinaţie trecătoare. Margo, sora Sophiei este şi ea prezentată iniţial ca elevă la Şcoala Centrală, apoi, pe măsură ce planul temporal se schimbă, ea devine madam Geblescu (în urma căsătoriei cu un personaj aventurier) apoi se reîntoarce la Titi Ialomiţeanu, iubirea sa din adolescenţă, pentru care îşi riscă libertatea (fiind chiar închisă câţiva ani) pentru că l-a ascuns în propria casă. Ivona este fiica, din primul mariaj, a Sophiei, căsătorită cu Niki Scarlat. Tudor, fiul lor, este şi el prezent în roman prin evocările făcute de personaje.
Este impresionant că toate aceste personaje sunt prezente în carte atât ca persoane tinere, pline de viaţă, care prin felul de a vorbi şi a se comporta par a crede că sunt nemuritoare, veşnice... dar sunt prezentate şi la vârsta senectuţii, neputincioase, în scaune cu rotile sau faţă în faţă cu boli cumplite, care le macină.
Apoi, acţiunea romanului revine la timpul prezent şi cititorul realizează că, în mare parte, povestea citită este ascunsă în câteva poze zimţate şi îngălbenite de timp, îndesate în sertarele vreunui gheridon care mobila o încăpere în care, în urmă cu o sută de ani, trăiau domni şi domniţe ale altei lumi...
„Gabriela Adameşteanu se distinge atât prin calitatea scriiturii, cât şi prin melancolia privirii care mătură, nu fără o anume cruzime, aproape un secol de istorie românească. Construit în cascadă, pornind de la personajul inaugural al doamnei Vica Delcă, o femeie simplă, romanul înlănţuie vocile care se îngână şi îşi răspund, amestecând vioi, dar perfect structurat epocile.” (Raphaelle Rerolle – „Tristeţea şi cruzimea Gabrielei Adameşteanu. Nimeni nu este nevinovat” în „Le Monde” la 18 noiembrie 2005)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
